Nu trebuia să mă întorc să ascult cine era - era o voce pe care aş fi recunoscut-o oriunde - aş fi recunoscut-o şi i-aş fi răspuns indiferent dacă eram trează sau adormită .. sau chiar moartă, pariez. Vocea pentru care aş trece prin foc, sau, mai puţin dramatic, aş trece.... Imi mangaia timpanul si mi se inlacrimau ochii de fiecare data cand o auzeam .

Si imi este dor de ea cum nu credeam ca imi va fi vreodata ... Si doare ca nu o pot avea langa mine cand imi e greu , cand sunt bolnava... Doare pur si simplu absenta ei , cu toate ca nu mai am 12 ani , totusi imi e greu.

Cand a plecat am presupus cu indolenta ca imi va fi usor; ba chiar gandul de a fi singura acasa si de a avea libertate ma atragea. Insa nu m-am gandit la consecinte ...care aveau sa fie destul de mari , daca nu imense...
Ajunsesem  fara vlaga  sa regret zilnic  momentul in care am acceptat sa plece, pentru binele ei . Mi-as fi dorit sa fi fost mai egoista si sa  fi avut curajul sa ma opun acestei decizii. Dar asta ar fi insemnat sa o chinui pe ea pentru a-mi fi mie bine.... Ea s-a chinuit si a facut atatea lucruri si sacrificii pentru mine incat as fi fost tampita sa nu fi facut la fel. 
Mi-a fost inimaginabil de greu sa raman acolo , langa un om care imi musca din calmul ce odata ma definea si care ma acuza pe mine pentru toate greselile pe care el le-a comis de-a lungul timpului. In loc sa imi fie aproape si sa ma sprijine  cum ar fi trebuit sa faca un om normal , el mi-a chinuit psihicul .
Mi-as fi dorit sa stau oriunde, chiar si sub cerul liber , numai sa plec din acel calvar . 
Cand intr-un final am reusit sa scap , am zis ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior , viata mea a revenit la normal si am putut din nou sa am incredere in ziua de maine , ca voi avea liniste , nu voi mau auzit tipete si certuri ..
Chiar daca am varsta pe care o am , la ea , la mama ma  gandesc ca si cun copil de 8-10 ani  si mi-as dori in fiecare zi sa o am langa mine , sa pot discuta orice cu ea...
Dar momentan nu se poate ....

Ganduri

DEsi stiam atatea despre el, nu am putut sa ma abtin sa nu mi-l doresc pentru mine. Parea o provocare dulce si sincer..nu imi pasa ,doar vroiam sa trec peste acea durere ingrozitoare..sa nu ma mai gandesc la cel ce mi-a alungat fericirea pe care trebuia sa o imbratisez iarna aceea.
 Durerea a trecut si in locul ei s-a reinstalat iubirea..nu acea iubire care a evadat..un alt fel de iubire. Pentru ca vorbesc de cel a carui voce ma calmeaza cand toate cad pe mine , asta pentru ca am fost obisnuita sa am incredere in el, dar si pentru ca mi-a fost alaturi de fiecare data ca un inger intr-o forma draguta care imi sterga adesea lacrimile.
 Sau poate e pentru ca el nu a stiut sa se apropie de mine si sa ma faca sa zic " i've got a boyfriend and i think i love him"; nu! asta nu s-a intamplat desi imi doream cu ardoare sa pot spune asta si de fiecare data cand ma intreba o persoana cine e prietenul meu, sa nu rada sau sa se uite cu acea parere de rau la mine ca si cum merit ceva  mai bun. Nici nu stiu de cate ori am auzit fraza : " meriti ceva mai bun, defapt oricine e mai bun" si ma suparam de fiecare data pe acea persoana care o rostea, caci in sufletul  meu nu credeam asta si eram convinsa ca el e cel potrivit pentru mine.Cel putin in acea vreme . Si dupa atata timp am realizat ca am fost singura intr-o relatie si am incercat sa iubesc pentru doi..dar nu am avut atata fortza si am distrus si ce simteam eu .

Totusi nu ma pot rupe de relatia asta bolnavicioasa,  de care sunt constienta ca imi  face atat de mult  rau . Parca  imi place sa ma chinui  singura si sa ma automolestez psihic . Zilnic am cate o stare  din ce in ce mai aiurea  din care scap cu greu ...