Nu trebuia să mă întorc să ascult cine era - era o voce pe care aş fi recunoscut-o oriunde - aş fi recunoscut-o şi i-aş fi răspuns indiferent dacă eram trează sau adormită .. sau chiar moartă, pariez. Vocea pentru care aş trece prin foc, sau, mai puţin dramatic, aş trece.... Imi mangaia timpanul si mi se inlacrimau ochii de fiecare data cand o auzeam .

Si imi este dor de ea cum nu credeam ca imi va fi vreodata ... Si doare ca nu o pot avea langa mine cand imi e greu , cand sunt bolnava... Doare pur si simplu absenta ei , cu toate ca nu mai am 12 ani , totusi imi e greu.

Cand a plecat am presupus cu indolenta ca imi va fi usor; ba chiar gandul de a fi singura acasa si de a avea libertate ma atragea. Insa nu m-am gandit la consecinte ...care aveau sa fie destul de mari , daca nu imense...
Ajunsesem  fara vlaga  sa regret zilnic  momentul in care am acceptat sa plece, pentru binele ei . Mi-as fi dorit sa fi fost mai egoista si sa  fi avut curajul sa ma opun acestei decizii. Dar asta ar fi insemnat sa o chinui pe ea pentru a-mi fi mie bine.... Ea s-a chinuit si a facut atatea lucruri si sacrificii pentru mine incat as fi fost tampita sa nu fi facut la fel. 
Mi-a fost inimaginabil de greu sa raman acolo , langa un om care imi musca din calmul ce odata ma definea si care ma acuza pe mine pentru toate greselile pe care el le-a comis de-a lungul timpului. In loc sa imi fie aproape si sa ma sprijine  cum ar fi trebuit sa faca un om normal , el mi-a chinuit psihicul .
Mi-as fi dorit sa stau oriunde, chiar si sub cerul liber , numai sa plec din acel calvar . 
Cand intr-un final am reusit sa scap , am zis ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior , viata mea a revenit la normal si am putut din nou sa am incredere in ziua de maine , ca voi avea liniste , nu voi mau auzit tipete si certuri ..
Chiar daca am varsta pe care o am , la ea , la mama ma  gandesc ca si cun copil de 8-10 ani  si mi-as dori in fiecare zi sa o am langa mine , sa pot discuta orice cu ea...
Dar momentan nu se poate ....